Biserica Sfântul Visarion - Veche – locul botezării Sfântului Calinic de la Cernica, Episcopul Râmnicului
În aceeaşi curte cu biserica Sf. Visarion – Nouă se află şi o rămăşiţă din fosta biserică parohială, cu acelaşi hram, demolată în cea mai mare parte în anul 1964.
Studiul documentelor existente şi rezultatul sondajelor arheologice executate în vara anului 1961 de către Muzeul de Istorie al Oraşului Bucureşti au scos la iveală existența a trei biserici, la începutul, mijlocul și sfârșitul secolului XVIII, după cum urmează:
I. Prima biserică zidită aici a fost de lemn, fapt dovedit de existenţa în interiorul fostei biserici din zid a cinci bârne de lemn de stejar – aflate sub cota pardoselii, care ar fi putut asigura întărirea fundațiilor acestei prime biserici care avea formă de navă cu absida altarului poligonalăi. Nu se cunoaşte anul construcţiei. Se presupune a fi începutul secolului XVIIIii.
Istoricul și arheologul George Florescui (1893 - 1976), afirmă că “înainte de a fi construit actualul edificiu, adică Biserica Visarion, a mai existat o altă vechia biserică, cunoscută sub denumirea de Mihalasku (=Mihăilă sau Mihalache). Şi mai înainte de aceasta, a fost o altă biserică decât cea în stare de completă ruină din spatele altarului actualei”ii.
II. După câteva decenii, mahalagiii Visarionului au ridicat pe locul fostei biserici de lemn o altă biserică din zid tot în formă de navă şi cu absida altarului de formă poligonală. Din scrierile istoricului și conferențiarului Constantin Giurescui aflăm că “celor 19 mahalale, care şi-au luat numele de la lăcaşurile religioase, se adaugă încă 10 cu acelaşi fel de nume.”Printre altele este amintită şi“ mahalaua Visarion”ii. Nu se poate preciza nici de data aceasta anul construcției. Se presupune că biserica a fost construită pe la jumătatea sec. XVIII (în jurul anului 1750) de un oarecare creștin Mihăilă care, având calitatea de ctitor a putut fi îngropat în pronaosul bisericii. În pronaosul celei de-a treia biserici, construită peste cea despre care discutăm, în partea din stânga, lângă ușa de acces în turn se găseşte un mormînt, iar inscripţia de pe piatra funerară arată că sub ea se odihneşte un oarecare Mihăilă răposat în anii de domnie ai lui Alexandru Moruzi de unde rezultă că înhumarea a avut loc între august – 1793 și august – 1796. Inscripția de pe piatra de mormânt are gravat următorul text: “SUPT ACEASTA PIATRA / ODIHNESCU-SE OSE(LE) RAP(OSATULUI) / ROB A LUI DUMN(EZEU) / MIHAILA CE AU RA/POSAT IN ZILELE DOMNULU/I NOSTRU “IO ALEXANDRU MORU(Z)I V(OE)VOD SI ERA / MITROPOLIT PREA SFI/NTIA SA PARINTELE D OSITHEU" (leatul este şters). Deşi nu se ştie exact cine a fost acest creștin, istoricii tind să creadă că Mihăilă a fost fie părintele lui Anton Berhiceanul, fie al Saftei. De fapt, dedesubtul pisaniei propriu zise ale bisericii actuale, în stânga şi dreapta uşii de intrare, găsim inscripţia “SA(F)TA BERHICEANCA”, fiind menţionată ca dată “IUNIE 1797”, adică o dată mai veche decât aceea de “SEPTEMBRE 1797 ", înscrisă în pisania actuală, ca anul sfințirii următoarei biserici - și ultima de pe acest lăcaș sfințit. Această constatare naște posibilitatea ca ancadramentul de piatră de la intrarea în ”biserica Mihăilescu” să fi fost folosit cu același scop și la actuala biserică Sfântul Visarion – Vechi, ce a fost construită peste cea a lui ”Mihăilescu”iii.
Existenţa bisericii lui „Mihăilă” se confirmă şi din examinarea planurilor Oraşului Bucureşti, ridicate la anii 1789 şi 1791 de către baronul Franz Purcel şi Ferdinand Ernst, ofiţeri topografi în armata de ocupaţie austriacă, planuri în care se menţionează numele bisericii „Mihăilescu”i.
George Florescu, afirmă că “înainte de a fi construit actualul edificiu, adică Biserica Visarion, a mai existat o altă vechia biserică, cunoscută sub denumirea de Mihalasku (=Mihăilă sau Mihalache). Şi mai înainte de aceasta, a fost o altă biserică decât cea în stare de completă ruină din spatele altarului actualei”
III. La 21 septembrie 1797, când populația Bucureștiului nu depășea 30.000 de locuitorii, se sfinţeşte o altă biserică pe locul vechiului locaş ctitorit de „Mihăilă”, ridicată de data aceasta de către pe Kir Popa Petre Referendari, protopop al Bucureştilor, cu Anton Berhicean, logofăt şi cu cheltuiala altor creștini pravoslavnici în zilele domnitorului Alexandru Ion Ipsilanti, în a doua perioadă de domnie, aşa cum reiese din pisania bisericii: „BISERICA „SF. VISARION” VECHI A FOST RIDICATĂ DE CĂTRE POPA PETRE REFERENDARU, PROTOPOPUL BUCUREŞTILOR, ÎMPREUNĂ CU ANTON BERHICEANULVTORI LOGOFĂT ZA TAINĂ, ÎN ZILELE LUI ALEXANDRU VODĂ IPSILANTI, ÎN A DOUA A LUI DOMNIE PE CÂND PĂSTORIA MITROPOLITUL DOSITHEI FILITI, ÎN SEPTEMBRE 1797”. Despre cel de-al doilea ctitor al acestei biserici aflăm din fişele inedite ale generalului Năsturel, că “Anton Berhiceanul apare ca vechil al slugerului Pantazi Serezli, cumnatul lui Iordache Kreţulescu, soţul Sandei sin Radu Kreţulescu”. După cum rezultă dintr-un act proprietate semnat Ana Lahovary, “Sanda se stinsese din viaţă la 6 Februarie 1780,iar la 17 Marte 1784 ca vechil al lui Pantazi Serezli, cu adeverinţă a mănăstirei Domniţa Bălaşa, îl aflăm într-o pricină de judecată cu serdăreasa Zinca şi cu Vistiereasa Maria din neamul Călineştilor”ii.
Avea să explice marele istoric Nicolae Iorga că, hramul Sfântul Visarion - arhiepiscopul Larisei se datorează tocmai faptului că biserica a fost ridicată în timpul ciumei, sfântul fiind socotit apărător contra acestei boli: “pentru îmblânzirea mâniei lui Dumnezeu se aduse capul Sfântului Visarion apărătorul, căruia i s-a ridicat o nouă Biserică, de o bună arhitectură tradiţională, pe care enoriaşii o numesc şi azi : Visarion, fără a se gândi nici la sfântul care-şi va fi făcut datoria, nici la tristele împrejurări care au hotărât această ctitorie”. Tot Nicolae Iorga ne spune că biserica ce poartă hramul Sf. Visarion Vechi a mai avut şi hramurile Sf. Mucenic Haralambie şi Sf. Mucenic Mina: “după mazilirea bolnavului Ipsilanti, supt care, un logofăt de taină Berhecianu şi «popa Petre Referindariu, protopop al Bucureştilor», fac biserica închinată tuturor sfinţilor lecuitori: Visarion, Haralamb şi Mina. Alexandru Moruzi, întors în ţara de care îngrijise aşa de bine, continuă silinţile de a o păstra”i.
În această biserică a fost botezat Sf. Calinic de la Cernica. Din dragostea pentru biserica în care a fost botezat, Sfântul Calinic a adus daruri bisericii un Sfânt Chivot argintat, făcut după dorința și dragostea lui, având gravat pe ușa frontală pe Sfântul Ierarh Visarion, Arhiepiscopul Larisei, iar pe laterale, pe Sfinții Haralambie și Mina. Totodată, Sfântul Calinic dăruiește bisericii o serie de mine, semnate de el însuși.
Aşa cum se obişnuia în secolul XVIII-lea, biserica „Sfântul Visarion” Vechi a fost construită pe un plan treflat, cu turn-clopotniţă pe pronaos, la care se ajungea pe o scară aflată într-un turnuleţ alipit pefaţada nordicăi. Stilul bisericii din 1797, în porţiunea păstrată, este acel al epocii post-brâncoveneşti, cu decoraţia exterioară alcătuită din doua registre, cel inferior cu arcaturi trilobate, iar cel superior cu medalioane simple. Cadrul de piatră al uşii de intrare, ornat cu motive florale lucrate artistic, precum şi pisania de deasuprauşii, sunt bine conservateii. Din cauza faptului că nefericitul cutremur din 1838 a avariat bolţile şi zidurile "clădite în chip de arc" suferind grave deteriorări ale structurii de rezistenţă, Biserica „Sfântul Visarion” Vechi a fost reparată atât în anul 1838 cât şi în anul 1897, lucrările fiind de foarte lungă durată, din lipsă de fonduri. Proiectul de reparare a fost coordonat de arhitectul sef de atunci al capitalei, Carol Kuchnovschy, cu ajutorul arhitectului Benesiii. Atunci ea a fost redată cultului o perioadă de încă 16 ani, până în 1913, când a fost construită biserica cea nouă, cunoscută sub numele de „Sfântul Visarion” Nou.
IV. Prin sfinţirea în anul 1913 a noii biserici Sf. Visarion, vechea biserică a fost lăsată în părăsire ajungând o adevărată ruină. În 1964 autoritatea de Stat cât şi cea bisericească, fără aprobarea Direcției Monumente Istorice au dispus demolarea celei mai mari părţi din vechea biserică Sf. Visarion Prin intervenţia preotului paroh şi a arhitectului Paul Emil Miclescu, membru al DMI, biserica a putut fi salvată parţial păstrându-se numai pridvorul, cu trei arcade bine proporţionate, pronaosul şi turnul scării, care prezentau elemente arhitecturale importantei. Aceste elemente aveau să fie restaurate şi consolidate în anii 1965-1966, de către parohie, cu sprijinul DMI. S-a executat un acoperiş nou, cu o streaşină largă, fără turle. Peretele ce despărţea pronaosul de naos, cu treiarcade pe stâlpi de piatra în opt laturi, a fost închis atunci cu ferestre metalice, protejând ceea ce a mai rămas din biserică. Părţile demolate, naos şi altar, au fost marcate printr-un contur din beton având 20 cm deasupra terenului. Pe locul Sfintei Mese a Altarului a fost pusă o cruce din piatră, prin strădania arhitectului Constantin Jojaii. Din cauza demolării, obiectele de cult au fost transferate la biserica nouă, tâmpla şi stranele fiind dăruite bisericii din satul Slobozia-Gumeşti – jud. Teleorman.
Biserica Sf. Visarion Vechi este declarată monument istoric, datat din anul 1797, în conformitate cu prevederile Ordinului Ministrului Culturii şi Cultelor nr. 2314/2004 privind aprobarea Listei monumentelor istorice actualizată, versiune consolidată la data de 17.12.2010, Anexa nr. 1, Vol. I – Municipiul Bucureşti, Poziţia 2200, cod LMI:B-II-m-A-19880.
V. În anii 1997-1998 întregul edificiu rămas a fost consolidat şi restaurant, după cum urmează: s-a executat o nouă structură de rezistență din beton armat, compusă dintr-o fundație de beton armat, realizată sub fundația de zidărie existentă, continuată/completată cu o rețea de stâlpi și 3 centuri din beton armat, încastrate în zidurile existente, până la nivelul acoperișului. Acoperișul a fost și el refăcut, având astereala, șarpanta și învelitoarea de tablă noi. Totodată, ferestrele metalice de la anii 1965-1966 au fost înlocuite cu ferestre noi tip termopan, cu tâmplărie din lemn de stejar. Pentr u înfrumusețarea edificiului, pictura a fost înnoită, cu scopul de a servi drept capelă pentru morți, iar mai târziu drept bibliotecă parohială.
